Generatia viitoare si moduri diverse de adresare

astazi mi s-a intamplat un lucru oarecum bizar. intrand cu mult aplomb si speranta intr-o librarie de la mine din cartier (da, singura, cea de la piata salajan), am dat de un tanar domnisor. tanarul nostru domnisor, in etate de maxim 3 ani intra si iesea din librarie, fara sa dea vreun semn ca vrea sa ma lase sa trec. dintr-o data, s-a uitat urat la mine, si si-a exprimat toaate frustrarile lui minuscule intr-un cuvant incredibil!

"Maaaaaarrss!"


Prima data n-am inteles exact ce a zis, dar faptul ca se uita la mine cu atata suparare si ca nu prea vroia sa ma lase sa trec mai departe spre ghiseu, m-a facut sa-mi dau seama ca, da! acela era cuvantul magic. Bine, ce m-a ajutat in acea fractiune de secunda sa realizeze marea acuza, marele repros, a fost replica imediata a maicasii care l-a dojenit cu un "vino mama incoace si las-o pe doamna..isoara sa treaca!" aaa! AAA! plus ca vanzatoarea mi-a tras o privire usor deranjata, semiscarbita de "uite-te tu la tineretul din ziua de azi, asa de prost crescut e ca nici nu ia seama la copiii astia mici."

dupa toate aceste fractiuni de secunda, in urmatoarea fractiune, mama si-a luat repede cumparaturile si s-a indreptat spre usa. moment in care copilasul s-a uitat zambind luminos la vanzatoare si i-a zis foarte vesel "paaaa!". oh super! deci eu eram inamicul public care nu lasa copilul sa se "exprimeee, domnule!" si tanti era prietena lui buna, mai in varsta decat el cu jumatate de secol, care il saluta prieteneste!


acum, ca sa fiu sincera, nu stiu cat de tare m-a deranjat reprosul domnisorului, dar stiu sigur ca m-a socat puternic. dar asta mi-a trecut repede cand m-am gandit la relatia dumnealui cu madam librar. cum ar veni, prieteni la catarama.. ce "sarumana", ce "la revedere", nuuu, "paa", ca noi suntem cunostiinte vechi. si mai vorbeste lumea aproape peiorativ de tineretul din ziua de azi. sa vedem tineretul din ziua de maine!

ceainicele din viata mea

dupa ce le-am randuit si le-am aranjat frumos in ordinea intrarii, astazi o sa faceti cunostiinta cu ceainicele din bucataria noastra.

ca sa incepem cu primul, dumnealui e ceainicul cu fluier. da, fluiera cand se fierbe apa, fix ca in filmele vechi. numai ca el e roz si nou. l-am gasit intr-o vizita la magazinul de obiecte pentru bucatarit si altele din campulung, cel de pe colt pe care scrie mare cu albastru "portelan".



ceainicului roooz ii urmeaza ceainicul vargat, adica cu vergele orizantale cum ar veni, deci cu dungi. e un ceainic foarte cald si are toaate culorile luminii in dungile lui. dansul a intrat pe usa o data cu flaviu caruia i-am tot spus ce ceainic minunat si ce cana frumoasa am vazut eu cu lulu la casa de ceai, si care a sfarsit prin a-mi face o surpriza si a mi-l aduce impachetat frumos, cu tot cu cana. acum ma bucur de el si mai tare decat atunci cand l-am primit : )


asadar, povesti cu ceainice : )
(mie mi se pare ca in poza de mai sus ceainicul meu vargat la fel de dragalas ca mrs potts)


apoi, urmatoarele ceainice din viata mea sunt cele facute de mine, care sunt un pretext pentru o invitatie catre celalat blog, si anume babacilu. acolo o sa gasiti alte povesti pe care nu le gasiti aici, si toate creaturile la care trebaluiesc : )

doamnele de la cinematograf si coco avant chanel

demult, tare demult, cum ar zice domnul care spune povestea lui asenel, de mult si de multe ori m-am gandit eu sa scriu despre oamenii cu care ma intalnesc la cinematograf. vedeti dumneavoastra, eu merg la cinematograf numai dimineata, eventual la pranz, de cele mai multe ori la studio pentru ca acolo biletul e redus la primele doua proiectii. eu si toate celelalte doamne, si cei cativa domni, cu totii (in afara de mine) trecuti chiar si de a doua tinerete, in masura in care treaba asta exista.., alaturi de cativa oameni care la ora aia ar trebui sa lucreze. uneori la grupul nostru extrem de select se mai alatura cate-o pereche ratacita, niste tineri care vin acolo cu cine stie ce intentii de pupat la film, dar probabil ca la vederea grupului nostru, se rusineaza si uita de gandurile dubioase cu care venisera. sau unii care sunt la prima intalnire si zic: hei, ce-ar fi sa mergem de dimineata la film, e mai ieftin!


toata prelegerea asta n-o sa aiba niciun punct culminant. au fost tare multe intamplari pe care nu mi le le aduc bine aminte, doar una recenta, cu o doamna care venise alaturi de sotul ei, ambii trecuti cum spuneam, de varsta la care ar avea ceva de lucru in afara de a se bucura de viata, doamna care a intrebat-o pe doamna care vinde bilete daca vine coco avant chanel sau daca a fost. daca m-ar fi intrebat pe mine, i-as fi spus ca si doamna, ca a fost, doar si eu am fost s-o vad pe coco, cu niste asteptari intrecute. credeam ca o sa fie trist, ca o sa moara in film si ca o sa fie un film destul de siropos (mai siropos chiar si pentru degustatoarea de comedii romantice care ma declar) si per total cam fals. dar a fost un film frumos, francez. e de-ajus sa zici ca un film e francez si ar trebui sa te astepti la ceva mai mult de la el (nu ca mine! bine, eu am crezut ca e de la hollywood). bine, pe urma doamna cu sotul din poveste au tot palavragit pana a inceput filmul, dumnealui s-a declarat de-a dreptul "distrus", cum insusi a mentionat, pentru ca scumpa lui sotie n-o sa apuce s-o vada pe coco si cum nici prietena ei pe care o s-o sune n-o sa i-l povesteasca pentru ca vai! nici dansa nu a apucat sa-l vada. in timp ce dumnealor palavrageau in dreaptea mea, in stanga susotea vesela o pereche de persoane pe care le-as incadra in categoria... proaspat pensionati.. deci, asadar, tineri!

(photo - cinemagia)
ceea ce as vrea insa sa subliniez in acest post este dorinta foarte puternica pe care o manifesta un numar impresionant de doamne de a o vedea pe coco. dorinta de altfel, foarte simplu de inteles. chiar vorbeam cu mama, inainte sa inceapa coco avant chanel, ca toate doamnele din sala, in momentul ala, inclusiv noi, au visat macar o data la macar o piesa semnata chanel. poate ca si de aici provine dorinta atator doamne. si totul porneste pentru ca, nu-i asa, doamnele au o slabiciune pentru frumos. si pentru eleganta. si unele chiar si pentru decenta, bune maniere si tot ce face o doamna sa fie o doamna. dar despre eleganta&co.. data viitoare!

problema mea cu pungile de plastic si eco taxa

mie imi place sa impachetez, sa pun funde, daca ar fi sa fac cadou chiar si un creion, si l-as oferi cu drag, atunci cu siguranta ar prezenta cel putin o funda. imi place sa primesc cadouri impachetate, nimic nu se compara cu darurile de craciun care intotdeauna au funda aurie si un nelipsit mesaj (da, asta e marea influenta a mamei:).

asa cum imi place sa primesc lucruri de genul asta, in egala masura imi place sa ofer cadouri frumos impachetate. si chiar daca nu sunt cadouri, sunt simple obiecte pe care le inapoiez cuiva, daca nu sunt imbracate intr-o hartie de impachetat, atunci sigur vor fi protejate macar de o punga. si asta se intampla mai ales in cazul cartilor.

eh, dupa aceasta intorducere, o sa intelegeti de ce am o problema cu eco taxa si cu ideea de a plati o punga grozav de subtire pentru ca nu vrei sa tii in mana cumparaturile pe care tocmai le-ai facut. de fapt, legea asta e un instrument bun prin care sa deosebim vanzatorii care isi respecta cu adevarat clientii si cei care vad in ei doar cel mai important mijloc de a castiga cat mai multi bani.

problema nu sunt cei 2-3 bani pe care ii platim pentru punga. problema e privirea uimita a unei vanzatoare cand ceri "si o punga(!!)" privire uimita care intr-o fractiune de secunda se transforma intr-o forma de repros si de "nu-ti mai permiti si o punga" de parca ai cere cine stie ce parfum scump la nivelul caruia nu pari a te ridica, privire care imediat e urmata de un "dar costa 3 baaani"! Uau! toata ideea asta cu taxa ii permite oricarui vanzator de cartier sa imprumute atitudinea unui vanzator de magazin cu pretentii din centru. atitudine care in niciunul din cazuri nu ar trebui tolerata.


si cand te gandesti ca toata treaba asta cu deja celebra eco taxa avea un scop nobil, de protejare a mediului. dar a degenerat intr-un alt mod prin care vanzatorii pot castiga cativa banuti, care, de la fiecare cumparator, se tot strang panaa.. la victoria finala. mi se pare inacceptabil sa cumperi 1 kilogram de rosii, sa nu ai punga, si vanzatorul sa-ti dea repede restul si sa iti lase rosiile pe masa si sa se ocupe de urmatorul client cand tu nici n-ai apucat sa iti pui restul de bani in portofel, ce sa mai vorbim de a-ti strange rosiile de pe masa. oamenii astia sunt in stare sa te lase sa cari rosiile, cate 2-3 in fiecare mana pentru ca n-ai 3 bani sau n-ai vrut sa dai 3 bani pentru o pungulita minuscula si extrem de subtire. asta da, mi se pare inacceptabil. si oamenii n-au nicio treaba, pe ei nu-i deranjeaza, eventual iti ranjesc si dupa ce ai plecat, rad in spatele tau pentru ca iti cari rosiile in mana, din lipsa unei pungi.


problema e mai mare decat cea a pungii de plastic. problema e ca unii oameni ajung atat de departe incat nici macar nu se mai gandesc la ceilalti, ca sa nu mai vorbim de simplul respect la adresa celuilalt, macar la gandul ca fara el afacerea s-ar putea sa nici nu existe. trist e ca nu-si dau seama ca o amarata de punga de plastic si un dram de amabilitate le aduce mai multi clienti, si unii fideli pe o perioada considerabila, decat si-ar putea imagina.

miresmele copilariei

de curand am vazut intr-o emisiune de moda o prezentare mai putin conventionala a noului parfum al carolinei herrera, ch. prezentarea era de fapt o poveste spusa de fiica carolinei, care se ocupa de parfumurile casei, o poveste care a insemnat si o plimbare prin piata, prin cofetarii si florarii, un drum povestit al mirosurilor copilariei ei, pe care le-a strans in parfum.

la putin timp dupa ce am vazut asta, eu si mama innotam agale prin esplanada unui supermarket, si, trecand pe langa o masa incarcata cu un happy meal, mama zice 'tare smecheri astia de la mcdonalds cu happy meal". eu ma gandesc desigur la jucaria aia care vrajeste orice copil, uneori foarte reusita alteori mai putin, dar care il face sa ridice fierbinti rugaminti ca sambata viitoare sa-l duca ai lui la mcdonalds, ca sa poata sa mai adauge inca o jucarie la colectie. dar mama nu se gandea la asta, pentru ca a continuat sa-mi spuna ca domnii de la mcdonalds s-au gandit foarte bine sa educe gusturile oamenilor inca de cand sunt foarte mici. "mcdonalds e gustul copilariei".

de cate ori vad o familie mai modesta, intr-o zi de weekend, intr-un mcdonalds cu un copilas dornic sa-si desfaca repede repede happy meal-ul ma gandesc ca situatia asta e una tare trista. bunicul meu zicea uneori, vorbind de situatii generale, ca "suntem prea saraci ca sa ne permitem lucruri ieftine". cam asa si cu familiile astea. si cu toti oameni care prefera un happy meal, un big mac in loc de un sandwich bun facut acasa sau o salata proaspata. mi se pare tist ca un fastfood in care oamenii mananca repede si gusta putin e un motiv de sarbatoare pentru altii. si mai trist decat asta mi se pare ca astfel de gusturi si mirosuri, ca cel de cartofi prajiti sau al unui hamburger de la mcdonalds sa fie gustul copilariei pentru generatiile viitoare. unde e mirosul de citrice, de trufe, de iasomie si de trandafiri ai carolinei herrera? unde e mirosul meu de sangele voinicului, de pamant, de cirese, de vata de zahar si atatea altele?!

problema pe care o ridica toate miscarile astea eco si slow e ca pierdem ce e mai important. pierdem atatea lucruri minunate, ca sa ne dam seama la sfarsit cat de singuri si saraci am ajuns. pentru ca, stim cu totii, niciun emoticon nu tine de cald ca o imbratisare, nicio seara petrecuta in fata calculatorului, cu webcam nu echivaleaza cu placerea unei seri in familie. si din toate astea, ramanem cu multe amintiri, si cele care ne urmaresc toata viata sunt tocmai miresmele care ne-au intrat in suflet de la cele mai mici varste.

nu stiu daca si-a mai dat cineva seama, sau poate ca eu sunt ultima care a realizat asta din atatia altii care mi-au luat-o inainte, dar oamenii frumosi, cu mult succes, amabili si deschisi, sunt tot oamenii care stiu ce e important, ce trebuie pastrat, cum sa spuna un cuvant la momentul potrivit, sunt oamenii care traiesc sanatos. ori daca de mici copiii isi impregneaza pielea subtire cu mirosuri rancede, cu zgomote si injurii de pe strada, cu miros de alcool si tutun, ce sanse exista ca la o anumita varsta, pustii astia sa devina niste oameni frumosi, cu piele curata impregnata de mirosurile amintirilor frumoase, primite sau create?!


dar poate ca, asa cum a fost in toate perioadele istoriei, unii oameni sunt frumosi, curati si deschisi, in vreme ce altii raman undeva de unde nu se pot salva, pentru ca nu concep o cale mai buna, desi viseaza la ea, dar nu stiu cum s-o atinga.

un oras mic si frumos, o "gospodarie" cu pauni

a fost o data ca niciodata un oras nici mare, nici mic, dar mai aproape de cea din urma dimensiune. un oras frumos cu multe case, cu cateva stradute cu nume de copaci si alte chestiuni mai mult sau mai putin semnificative. in slabele mele pelegrinari n-am intalnit nicio strada cu nume de viteaz, de domn, de mare, de erou sau alt caracter ilustru. dar sigur exista. cum spunneam dar, oras cu multe case frumoase, cu porti mari in ziduri inalte, porti care se ridica in arcuri si porti patrate, verzi, albastre, case mov si de culoarea lavandei cum n-am mai vauzt pana acum. si case cu floooori multe la geamuri. si pe strada. orasul asta are atatia trandafiri pe metru patrat incat la fiecare iesire, ochii mei se umplueau de sclipici si bucurie la atatea forme si culori de trandafiri.

dar nu despre trandafiri si nici despre case nu vom vorbi azi. ci despre ce se afla in curtea unei case din acest micut-frumos-slabochios-marinimos-oras. asadar, in capatul orasului, nu cum intri si treci de proaspat deschisul minimaxdiscount, rosu cu porcusor galben, ci in celalalt capat, sus la blocuri, cum stie orice taximetrist, acolo, in zona blocurilor, nu la ultimele si nici la primele, ci pe langa cele din mijloc se gaseste o casa. o casa mare, probabil impozanta, care te duce cu gandul la finantele cu care a fost ridicata, cel putin asa am auzit. nu stim daca aceasta casa poseda boscheti de trandafiri sau ghivece la ferestre sau balcon, stim, in schimb, fara insa sa fi aflat de acest fapt prin simtul vazului, dar prin terorizarea auzului, stim, cum spuneam, ce ascunde curtea acestei case, cu un gard nu suficient de inalt ca sa scuteasca un intreg cartier de poluare fonica.

asadar, aceasta mirifica si nevazuta locuinta pe etaje, ascunde in curtea ei niste pauni. nu cunoastem numarul exact, dar ne putem in schimb imagina ca nu sunt o armata pentru ca intr-o astfel de situatie, eu cred ca "societatea civila" a orasului s-ar coagula si intr-o noaptea i-ar biombarda cu pietre, bomboane, si orice alt obiect de oarecare forma care poate rani capetele lor mici, eventual incoronate, colorate si galagioase. tot asa, desi nestiind numarul lor real, cel mai probabil putem considera ca sunt doi, un domn si o doamna, bazand aceasta concluzie pe o realitate cunoscuta in copilarie, cand la tara, pentru deliciul enoriasilor, un preot considerase ca niste gaini, rate, gaste si altele nu sunt sufieciente, si ca in curtea lui trebuie sa-si afle gazduire o pereche de pauni. si tot asa, pornind de la aceasta idee, putem considera ca domniile lor se afla in plina perioada de amor nebun, altfel nu imi pot imagina de ce scot niste sunete urate, uraaateee, aproape inspaimantatoare, ca niste pisici pierdute, chinuite si triste, daca nu si ele intr-o perioda de cautare si suspin dupa implinirea amorului. aceste animale de talie medie, impopotonate cu jumatate de curcubeu si multa infatuare terorizeaza cetateni responsabili si cu bun simt, care inca nu au format nicio coalitie amenintatoare la adresa stapanalui de pauni.


ma intreb totusi ce ambitie ascunsa ii indeamna pe oameni catre pauni, lebede, (struti nu ca ei sunt pentru oua), si alte lighioane mai mult sau mai putin infoiate, decorative si atat, care se dovedesc de multe ori rele si urate in anumite perioade ale existentei. si tot asa, nu inteleg, cu ce drept oameni care detin astfel de creaturi terorizeaza cartierul in care locuiesc.


desigur, toate cele de mai sus sunt scrise din perspectiva omului stresat de sunetele lor stridente, terorizante si foarte enervante. altfel, am fi putut discuta si conditia paunilor, animale, poate de altfel chinuite, care nu au atat spatiu cat le e necesar si alte lucruri care sa le asigure un "trai decent", daca nu chiar eudaimonia.. cum insa au fost mult prea rai si prea impertinenti, au pierdut.

Bookfest-ul meu de vineri

Asadar, inevitabil, am ajuns la Bookfest. Nu pentru ca e vreun eveniment monden (ca in general nu ajung la astea:)), ci pentru ca era cu multe caaarti, cu lansari la care mi-ar fi placut sa fiu si pentru ca trebuia sa-mi rezolv marea dilema. Marea dilema a unei studente cu nici prea multi, nici prea putini bani, nu se plange, e daca sa-si ia carti sau pantofi. Si cum a poposit la bookfest, stia ea ca pantofii nu mai au nicio sansa.


Si-am ajuns la romexpo, si m-am plimbat printre carti, ma si gandeam ca n-o sa-mi iau niciuna la inceput, si o sa-mi sparg banii inainte de lansari. Si tot plimbandu-ma eu aud de undeva de departe vocea lui Parvulescu (eu venita tocmai de la examenul cursului lui.. casavezi;)) parca era vocea lui, parca nu era.. cu cat ma apropiam mai tare certitudinea devenea mai puternica, si uite-asa poposesc in fata standului de la Polirom. Stamate intra in actiune:




Era vorba despre lansarea unei carti,la care culmea chiar planuisem sa ajung, dar credeam ca o pierdusem, o cercetare de marketing politic de la Insomar, despre alegerile din 2008. Si de aici incolo am inceput eu sa cumpar : ) Domnii au vorbit foarte frumos, despre cum a luat nastere studiul, despre cum au contriuit chiar mai multe personaje decat autorii, printre care si Parvulescu.. all in all, a fost interesant. Si pentru ca asa mi s-a parut, nu puteam sa nu-mi cumpar cartile. Bine, si daca tot eram la polirom, cum sa rezist in fata "cartii lui Manuel"?! : )

Apoi am plecat din nou, m-am pierdut printre rafturi, pana cand din nou, aceiasi voce, aceiasi impresie, zic "ia sa ma intorc, sigur mai e ceva". Si chiar era. Tot la Polirom, lansarea unui dictionar al domnului care coordoneaza Modulul Jean Monnet, adica Iordan Barbulescu si inca o doamna tanara, imbracata frumos si aranjata delicat, dar foarte bine, arata ca scoasa din cutie. Si era foarte draguta si emotionata, Daniela Rapan, pe numele ei: )





Au urmat apoi lansarile de la Humanitas, care s-au tinut lant si de la care n-am mai putut sa plec : ) Am nimerit la lansarea "Antologiei rusinii dupa Virgil Ierunca". S-a vorbit inevitabil despre comunism, tema la care s-a tot ajuns si in alte lansari, despre cum a imparti Ierunca oamenii din antologie, in persoane publice si oameni necunoscuti, prilej cu care domnul Liiceanu a constatat un lucru foarte interesant, la care probabil ca multi nu s-au gandit si anume ca majoritatea oamenilor de cultura nu s-au multumit sa scrie elegii si ode comunismului si conducatorilor, dar si-au pus in slujba demersurilor de genul asta toata stiinta si talentul pe care-l aveau. Cam trist, dar poate oamenii nu se vedeau iesiti din cercul asta si s-au gandit ca asta e singura cale.. desi.. Fiecare dupa puterea lui, ma gandesc..




Dupa lansare am dat de profesorul de istorie din semestrul asta, domnul Niculescu, care, in stilul caracteristic, dupa ce l-am salutat si nu m-am recunoscut decat probabil fooarte vag, m-a intrebat daca am fost la lansare, si raspunsul meu afirmativ a fost urmat de un "bravo, bravo, foarte foarte bine!" : ) ..




Ce a urmat pentru mine si Stamate a fost lansarea cartii lui Alex Stefanescu, insotit de Lidia Bodea si de Razvan Vasilescu, responsabil cu citirea diverselor dezastre literare reperate de Alex Stefanescu in cartea lui. Oameni relaxati, glumeti( mai ales Alex Stefanescu.. : ), s-a creat o atmosfera si mai frumoasa cand Razvan Vasilescu a propus ca publicul sa se apropie de masuta de la care citea, pentru ca era prea mult zgomot de la celelalte lansari. Cam asta mi-a placut mie la bookfestul asta si in general la evenimentele din ultimii ani. Ca nu mai e vorba de oameni pe care ii pui pe un piedestal si sa te gandesti la ei ca la niste entitati marete. Sunt oameni ca si tine, care au studiat foarte mult, cu o cultura impresionanta, pe care ii vezi aproape de tine, si de la care sorbi cuvinte frumoase si franturi din stiinta lor. Dar asta de la un nivel apropiat, respectuos si in acelasi timp cald.





( de observat bratarile minunate ale Lidiei Bodea si pantofii minunati ai unei doamne de la Humanitas :)


Apoi a fost lansarea cartii "Straja dragonilor" o particica de autobirografia a lui Negoitescu, despre care s-a vorbit foarte frumos. Mi-a placut interventia Lidiei Bodea despre ce a insemnat pentru ea cartea asta si cum a impresionat-o, mi-au placut povestile lui Alex Stefanescu despre Negoitescu, dar si prezenta domnului Hurezeanu, "pastratorul" jurnalului, care, dupa dorinta autorului, ar trebui sa apara peste cativa ani buni.. Gandidu-ma la Lidia Bodea, mi se pare ca pana la urma, o carte e facuta si de cititorii pe care ii prinde in povestea ei, si care ii raman fideli toata viata... foarte frumos!





Si acum, in sfarsit, lansarea mea mult asteptata : ) Desigur, despre Noica. Noica inedit si Noica in arhivele securitatii. Aici s-au strans oameni cu povesti frumoase, toate diferite. Si cum nu se putea altfel, cel mai tare mi-a placut interventia lui Sorin Lavric, pentru ca, la un moment dat, era asa de pasionat de ce spunea, incat parca se volatilizau toate impresiile lui. Sau mi s-o fi parut mie. Si cum a accentuat el, si ceilalti mai putin, asa si pentru mine, Noica nu e atat filosofia lui, dar mai mult decat ea, e omul Noica. Despre care s-a vorbit in dupa amiaza asta. Ultima interventie, a domnului Liiceanu, a fost de fapt povestea cartii, cum a luat ea forma asta si povestea jocului de la sfarsit, jocul fotografiei. Nu se putea termina mai frumos de atat, cu un discurs asa de frumos si de .. personal.




Si acum, ca o concluzie, probabil ca au exista destule parti negative, de la preturile cartilor pana la zgomotul si suprapunerea prezenatarilor, dar mie mi s-a parut, cel putin vineri, un eveniment incantator, cu o multime de oameni speciali, cu discursuri nu atat impresionante cat dragi, apropiate, calde si personale, o adunare de oameni frumosi. Si ca tot vorbim de oameni frumosi:

mosii verii

cred ca nu mai trebuie sa spun nimic despre vara, imi tot exprim sentimentele fata de ea de vreo cativa ani si-o astept cu nerabdare in restul anului. unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care trebuie sa le faci vara, cand stai la oras, e sa mergi la piata sambata dimineata. pentru ca daca n-ai casa la tara, ca sa te bucuri din plin de ea, cel mai simplu lucru pe care poti sa-l faci e sa te duci in parc sau la piata. da, cred ca si despre piata as putea sa scriu randuri intregi, despre discutiile grozave care se pot infiripa intre cumparator si vanzator de la un kilogram de capsuni si de la ce frumos miroase totul asa proaspat si colorat. si pentru ca in plimbarile tale catre piata si la piata poti intalni atatia oameni si poti vedea atatea lucruri, orb sa fii sa nu le vezi.



astazi e o zi de vara mai speciala, mosii de vara. adica ziua pentru care bunicile se pregatesc cu minutiozitate, isi strang toata saptamana de dinainte ingredientele pentru coliva si ziua in care isi iau hainele cele frumoase, basmalele mai inflorate, isi pun coliva pretioasa intr-un cos frumos impletit din nuiele, pe un stergar colorat, neaparat cu alb si rosu, si purced la biserica.

mosii de iarna sunt tristi. e prea frig, bunicile se plang de batranete si de saracie, coliva e si ea zgribulita, si drumul pana la biserica anevoios. mosii de vara sunt calzi, ca o coliva intr-un tuci mare si negru, nepregatita, de-abia fiarta. sunt veseli ca gospodinele care robotesc prin bucatarie, ca alergatura pentru cumparaturi, ca vocile suprapuse din strada, si ca toate culorile de afara si de pe stergar.


astazi am vazut in tramvai si pe strada o multime de colive. toate in cosuri frumoase, insotite de bunici, nepoti, copii, doamne si domni. am vazut un domn pe strada mea, insotind o coliva int-un cos frumos, si el imbracat frumos, in costum, trist, cu o pojghita transparenta pe ochii, care ii facea si mai trista durerea.

cred ca sunt putine lucruri frumoase pe care le mai poti face pentru cineva atunci cand nu mai e, si cel mai important dintre astea e sa-i cinstesti memoria. nimanui nu cred ca-i plac mosii de iarna. in schimb, vazuti de pe scaunul unui tramvai, si de la inaltimea unei sacose incarcate cu verdeturi, mosii de vara sunt la fel de frumosi ca vara. pentru ca bunicile nu sunt imbracate in negru, ci in alb, cu flori si arabescuri, la tara in costume populare, batatorind ulitele, ciripind ca pasarile, preocupate ca albinele, si la oras ridicand praful de pe trotuare si umpland mijloacele de transport. toate astea ma fac sa cred ca asta e una din zile in care memoria celor plecati e privita cu drag, cu senintate, cu lumina, cu acceptare, in care toate gandurile se duc sus si sunt atatia ingerii care au coborat mai jos de nori, atat de jos ca le vine sa faca o hora, ca sa ridice tot mai sus praful de lumina. o zi in care si ce e sub nori si ce e deasupra lor se bucura, si invarte cu multa caldura si lumina mingea asta colorata.

rochita pentru telefon

aveam de mult in plan rochita pentru telefon, si pentru toate ceainicele ce vor urma. a iesit bine pentru prima incercare, dar mai are pana la perfectiune, asa ca deocamdata face telefonul fericit si-l ocroteste de toate izbiturile cu care s-a obisnuit si la care a rezistat eroic. probabil ca urmatoarea o sa iasa mult mai bine, si sigur o sa fie altfel, cu alta funda sau fara funda.


intr-o alta ordine de idei, incep sa ma mut pe balcon, pentru ca lumina mai minunata ca acolo nici ca exista. asta e marele beneficiu al verii( printre o multime pe care as putea sa le enumar la nesfarsti:): lumina si caldura. foooarte frumos.

bunatati de sezon

in ultima vreme am avut parte de o multime bunatati, incepand cu toti boschetii de trandafir pe care planific sa-i gazduiesc in balcon, plan care a fost deschis de un ghiveci cu trandafiri galbeni si cu buchetul asta de poveste pe care l-am cumparat aseara de la o tanti din piata, care se grabea si il mai avea doar pe el. urmatrul membru al plantatiei e stropitoarea fermecata, de la magazinul meu preferat(cel de la iancului, cu tanti draguta la tejghea, cu care vorbesc pana ma uita sfintii :)).


tot in seria de minunatii din ultima vreme o sa includ si bombardamentul de planuri pe care o sa-l pun in practica in vara asta. ;))



intr-o alta ordine de idei, am primit cartea asta colorata, pe care orium mi-as fi cumparat-o, dar asteptam momentul potrivit. tantiile astea de la colormebeautiful par foarte nais, pana la un punct, in care devin un fel de avon si se gandesc ca ar fi dragut sa vinzi si ceva din produsele lor, pentru ca, nu-i asa, daca nu sunt produsele alea, nu-ti faci treaba bine. not. cartea in schimb e buna, e cu ce-mi place miiieeee :), si de-abia astept s-o aprofundez. si sa aplic.

loulou ( 3rd episode ;))

ceainic regal cu pojar

ceainicul regal cu pojar se agata in piept, in dreptul inimii sau la baza gatului si creaza o bula de protectie pojaroasa in jurul lui care tine la distanta toate bacteriile inamice si toti virusii verzi-maro-galbui otravitori. este un ceainic regal pentru ca poate fi atasat si purtat doar de printese lipsite de mofturi, de printese florale, inmiresmate si imbujorate.




poate sa fie de vanzare/de cadou/de admirat.

berzele caselor cu ochi

se iau 5 tineri, adica jo, flaviu,raveme plus doi prieteni draguti de raveme, sambata seara, dupa omar sosa la sibiu jazz fest, in cautare de loc de stat, admirat, degustat, baut mai exact. se plimba toata piata mare, ne pare rau, la 12 inchidem, nu mai luam nicio comanda. se ajunge in piata mica, se plimba, se amesteca, se calca cu pantofi noi pe piatra cubica (asta eram eu:)) se ajunge intr-un final la atrium. loc frumos, de admirat de gustat si baut mai exact, cu acorduri de pian izvorand din subsol, la rascuce de drumuri, ca sa bata vantul dupa 1 noaptea, si sa se faca frig.




si tot stand, admirand, band, se arunca priviri pe o casa cu ochi, si ce le e dat sa vada: doua berze maaari si frumoase, ciocanitoare. cat ai clipi se fac remarci, sa fie vii, sa fie de tabla, dar cum or fi ca nu se misca deloc, sunt berze de sibiu pe o casa cu ochi, care pe deasupra mai e si for rent/for sale si mai are si flori la geam (eu vreau sa cred uneori ca pentru flori la geam se poate creste pretul unei locuinte. noroc ca nu ma ocup cu imobiliare). sa fie vii, sa nu.. mister neelucidat.


mister neelucidat pana a doua zi dupa amiaza, la ore trecute de 7, cand romano-cubanezii mandinga si-au trezit tobele si s-au udat florile de sub geamul for rent/for sale de catre o mana intinsa ca prelungire a unei burti bronzate si adormite. atunci berzele au inceput sa ciocane (pesemne le placea mandinga, cum discutam cu domnul raveme, desi nu bateau ritmnul, ceea ce ma face sa cred ca nu asta e raspunsul). si pentru ca nu era de ajuns ciocanitul ca sa ne convinga de existenta lor (poate erau revoltate ca mandinga le distruge suprematia sonora), barzoiul din povestea noastra a vrut sa-si arate calitatile de cap al familiei, si s-a invartit de cateva ori cu intoarcere la cuibul conjugal, desfacandusi aripile luuungi, cat sa se faca observat.



intr-o alta ordine de idei, tare interesante creaturile astea. si pentru ca tot vorbim de ele, aruncati un ochi la prietenii lor. eu nu am auzit de alti prieteni ai lor mai buni.. iar fomita din poza lor e absolut delicios. pare cel mai cuminte barzoi din lume : )

fiecare bloc are

o tanti care sa locuiasca la parter. care sa aiba parul alb, sa nu fie batrana, ci asa.. in putere. atat de in putere incat sa isi petreaca mare parte din timp, pensionara fiind, in curtea din fata balconului ei. o tanti care sa fie imbracata cu o rochie simpla, cu bretele, care s-o faca rotunda si lipsita de gratia unui fus, plina de dungi colorate dar nu atat de vii cat s-o intinereasca, cu un capot cu flori, din piata, de la taraba tiganilor cu trei la zece mii, si incaltata cu papuci nu suficient de pufosi cat sa-i placa mai mult decat trebuie.


pentru ca trebuie sa isi petreaca tot timpul in cea mai constructiva maniera posibila, tanti se va infiinta in curte dis-se-dimineata, se va apuca sa "pliveasca", sa sape; sa curete pachetele de biscuiti sufocati in iarba alaturi de bucatile de paine scapate de "salbaticii" de la 2 care-si usuca painea pe balcon.

atat de dis-de-dimineata incat sa aiba ocazia sa admire fiecare doamna din bloc, in caderea ei spre strada, sa ii masoare culoarea cearcanelor, rotunjimea buclelor, cataramele de la geanta si tocul pantofilor. atat de dis-de-dimineata incat sa hraneasca pisicile care o asteapta in fiecare zi, de 3 ori, la aceiasi ora, fericite ca pot sa se desfasoare, sa toarca si sa incalzeasca papucii ei picurati de roua, ca multumire pentru ca le-a construit o casuta, le-a pus un pres, le da lapte praf si infrunta vecinii care se isteriseaza pe 2, si ocazional pe 3 voci despre cum vom ajunge sa avem o adevarata banda de pisici in curtea blocului. si niciun thomas o'maley.. of.


aceiasi tanti se va intoarce apoi in apartamenul ei de la parter ca sa isi faca siesta si se va reinfiinta apoi, la orele dupa amiezii, pentru a se intretine cu alte personaje asemenatoare, lipsite de privilegiul unei curti de bloc sub balcon, dar inzestrate cu acelasi timp liber de povestit, si vor astepta intoarcerea viitorului, a tinerelor gospodine, cu buclele turtite, cearcanele, cataramele si tocul pantofilor, mai rancezi sau mai mici dupa caz, care se vor opri si vor admira vremea de afara, vor avea grija sa anu aduca vorba de pisici, vor dizerta asupra vremii de maine, si vor intra in vagauna cu 10 etaje inainte sa porneasca filosofii casnice despre tortul cu mere. apoi tanti si toate cele asemanatoare ei vor privi la pisicile lipite de papucii lor si va urma o pauza trecuta cu vederea. o pauza de cateva minute, vreme in care fiecare se va pierde in zilele de acum 30 de ani, si isi vor reveni in cateva secunde, pentru a relua discutia despre vreme. frumos subiect de discutie. si luuuung. de cand lumea.

puncte puncte o sa implineasca in noiembrie 4 ani. si am intrebat-o pe mama ce faceam eu cand aveam patru ani, ca sa ma gandesc ce face puncte puncte anul asta. si mama mi-a zis ca la 4 ani o tot intrebam daca vrea sa-i spun o poveste. sau sa-i cant. asa ca puncte puncte o sa tot spuna povesti, cum a facut-o si pana acum.
am citit undeva ceva de genul "daca cineva ma intreaba de ce am blog, o sa-i spun: penru ca am povesti de spus". asta era intr-o engleza in care suna mai bine. dar cam asta e de fapt ideea.

unele zile se masoara in bunatati

de fapt nu e exact un jurnal de cumparaturi ( ca cel pe care l-am vazut la un magazin : ), ci e un post plin de lucruri grozave, care fac zilele mai frumoase.

povestile dintr-o campanie atipica la sat

cand am ajuns in carturesti din muzeul taranului si am vazut cartea, am luat-o fara sa stau pe ganduri. cam asa se intampla cu lucrurile care trebuie sa fie ale mele. imi fac cu ochiul, ma atrag ca un magnet, si imi zapacesc gandurile, pana devin ale mele. asa si cartea din povestea de azi.

nu stiu ce ma asteptam sa citesc, dar cu siguranta nu ce am gasit. stiam ca adriana saftoiu a candidat si ca e deputat. dar nu stiam unde, si alte detalii despre asta. dar am citit cartea, si am aflat tot: cum o doamna eleganta candideaza uninominal pentru cateva sate din prahova.

si in carte, si in conferinta de la olimpiadele comunicarii, adriana saftoiu a subliniat ca desi toti spunem ca stim cum e lumea satelor romanesti de azi, de fapt nu prea stim. asta nu e cazul meu, eu zic ca am avut de-a face cu niste oameni din zone de genul asta ca sa stiu cat de cat cum e.

cartea e mai mult despre satenii din urlati si de prin imprejurimi, care de fapt seamana frapant de bine cu mai toti satenii nostri. si e o poveste despre viata. pur si simplu pulseaza viata. stii cum e sintagma aia celebra "this is the life!". cam asta e in carte.

pentru mine o carte si un film bun trebuie sa aiba o poveste atat de bine pusa la punct incat sa ma treaca prin momente extrem de triste, ca mai apoi sa ajung sa ma amuz de niste lucruri neprevazute, de absurdul situatiilor. asa se intampla si aici.



dupa conferinta de la olimpiadele comunicarii, un domn punea cartile pe o masa, in hol, ca oamenii sa le poata cumpara. si nu stiu de unde mi-a venit mie pofta de socializat de m-am dus glont la el sa-l intreb daca face parte din staff. ma si gandeam ca am dat pe cineva care a fost in campanie, a trecut prin bataia pentru "pereline" sau a indrumat copii la muzee. si mi-a spus ca nu, ca el doar le aseaza, dar ca s-a uitat prin carte si i-a placut. "e ca o poveste", mi-a zis. exact asta e. o poveste scrisa foarte placut, o poveste trista despre cum arata satele noastre care se pierd printre pomeni electorale si tineri plecati in tari straine, despre cum oamenii inca mai cred in dumnezeu si jura pe biblie ca nu mai primesc bani de la alti candidati, dar care nu stiu nici acum sa faca diferenta. si situatia asta are atat de multe cauze.. dar e o poveste care merita citita. pentru ca, pana la urma, ne e foame de povesti. si de povesti spuse frumos, care sa ne trezeasca putin la realitatea de langa noi, care pana la urma e si a noastra.

vizita speciala in povernei : )

pentru ca, nu-i asa, nu se intampla prea des ca o facultate sa faca pe cineva doctor honoris causa, trebuia ca eu si stamate sa fim prezenti la un asftel de eveniment. asadar, am fost sa-l vedem pe domnul jonathan scheele, mai mult sau mai putin un inger pazitor de la comisia europeana, care s-a dovedit atasat de tara noastra, despre care mai povesteste si dupa ce misiunea lui s-a incheiat.




a fost o ceremonie interesanta, un gen de eveniment pe care probabil n-o sa-l mai vad curand. mi-a placut ca a avut o durata decenta, fara discursuri exagerate si umflate in tot felul de incercari de ploconeala. a fost frumos si de bun simt.



acum , ca tot am avut ocazia sa-l vad si sa-l aud, mi se pare ca domnul asta jonathan scheele este un domn natural, *romania friendly* ca sa zic asa : ), care vorbeste romana chiar bine, pentru cei cativa ani in care ne-a vizitat ( chestie de apreciat ), care ne spune tot felul de lucruri, cum zise si rectorul, pe care si noi le credem dar nu prea le spunem despre situatia tarii noastre, si cel mai important, jonathan scheele este un domn care zambeste cel putin o data la 4-5 secunde. cel putin. :)

despre anumite carti si schimbari ale decorului

cine ma cunoaste si a avut parte de *prelegerile* mele, stie ca am o slabiciune pentru un anumit tip de carti. nu pentru acelea despre "cum sa nu iti pastrezi iubitul", "500 de milioane de pasi catre o relatie perfecta", "cum sa iti recapeti increderea in tine" si alte titluri de genul asta. slabiciunea mea e pentru cele, hai sa le zicem de lifestyle, desi suna cam pretentios, dar daca o sa insir titlurile cu care ma mandresc si pe care le am la capul patului si le rasfoiesc din cand in cand, oricine isi face o oarecare idee.

asadar, ma mandresc cu manualul de stil al danei budeanu, cel pentru femei dar intr-o zi o sa pun mana si pentru cel pentru barbati, cu frantuzoaicele nu se ingrasa, o adevarat incantare, genul de carte care promoveaza bucuria aia de viata, lucrurile simple si tot ce e frumos si elegant. de-abia astept sa apara in romana si cealalta carte a autoarei, despre stil pare-mi-se mie, desigur, tot cu aroma de cantoneta frantuzeasca. tot la capul patului sta sfesnic domnul karim rashid cu al sau "design yourself"(al meu are coperta portocalie, pentru ca doar atat a gasit mos craciun in goana dupa cadouri : ) si ultima achizitie cu care ma pot lauda e ghidul vestimentar pentru femei de cariera al mihaelei berciu. ( la toate astea se mai adauga si inevitabil cartea mihaelei bilic).

eu ma gandesc ca e o plantatie suficienta, care in timp cu siguranta o sa se imbogateasca. tot zic ca daca tot nu fumez si n-am alte vicii, macar sa-mi sparg ocazional banii pe cartile astea. care mie una imi plac, desi am primit destule critici.

dar nu la asta vroiam sa ajung. introducerea asta are menirea de a ajunge la un subiect care pe mine ma tot bantuie de ceva vreme. in "design yourself" mentionat mai sus, karim zice, din cand in cand, ca un imbold, cam in fiecare capitol, ca trebuie sa iti faci cat mai comfortabil posibil locul in care stai, dormi, locuieste, calatoresti, ca trebuie sa faci toate demersurile necesare ca tu sa te simti cat mai bine, si atunci vei functiona cat se poate de bine. si aici imi amintesc de un paragraf despre masina personala,unde designerul isi indeamna cititorii ca daca masina lor personala este locul in care petrec destul de mult timp, sa o curete mai des, sa ordonez lucrurile, in asa fel incat sa le fie intr-adevar utila, si din nou - sa se simpta bine, sa fie confortabila, sigura, si placuta.

cam despre asta e vorba. am mai scris intr-un post despre problema mea cu ferestrele prea mici, cu lumina prea putina, cu blocurile prea inghesuite, cu camerele pe care un om normal, cu castiguri medii, ca sa le zicem asa, le are la dispozitie pentru a le amenaja. de fapt, o problema ar fi si banii, dar nu vreau sa vorbesc despre aspectul asta, pentru ca eu stiu ca daca exista vointa (chiar daca asta a ajuns sa sune cliseic), cu nu foarte multi bani si multa creativitate/inspiratie, se pot face lucruri mai mult decat grozave.

problema mea nu e ca oamenii nu au neaparat vointa, cat grija pentru lucruri atat de marunte, care in fond, in timp se dovedesc importante. adica, de ce sa iti schimbi scaunul de lemn intr-unul nou, poate cu roti, cu spatar care ar face bine spatelui tau, creat special pentru asta. sau de ce sa renunti la jaluzelele verticale, care au fost destul de ieftine, ca sa pui niste perdele, si peste ele niste perdele mai groase, pe care sa le tragi noaptea, sau cand vrei tu. si exemplele ar putea continua la nesfarsit. pana la urma nu e vorba de decoratiuni si de capriciile mele in materie de amenajari care de multe ori se intind mai departe decat le e potrivit :), ci despre acelasi "lasa, ca nu-i asa important", "daca am stat atata asa, putem sa mai stam", despre o multime de astfel de replici si momente de lene negativa, care in final, tot adunate, pot avea rezultate nu foarte fericite poate pentru munca, dar cel mai grav, pentru sanatatea oamenilor.

dar poate vreau eu prea multe schimbari, poate e vina mea, sunt eu o "neadaptata", dar lipsa de grija in anumite aspecte mi se pare greu de acceptat. e aceiasi problema cu scuzele si lamentarile puse inaintea oricaror incercari de a schimba ceva.

ce-mi aduc eu aminte de la olimpiade. episodul 1

am trecut de preselectii. inca mi se pare incredibil. de fapt credibil, dar asa.. overwelming.

imi aduc aminte ca visez sa ajung aici de vreo trei ani. nu inteleg de ce oamenii care ma cunosc putin si putin mai mult cred ca eu am fost la pr (stiu ca scriu mailuri frumoase daaar) eu la comunicare poltiica sunt si vroiam. oricum, cred ca l-am stresat atat de tare pe flaviu incat el poate sa ateste ca de vreun an-doi numai la asta mi se intorcea gandul.

intr-o alta ordine de idei, imi aduc aminte cum m-a racolat monica de pe forumul grupului de pedagogie pentru ca aveau nevoie de al 4-lea membru. eu n-o cunosteam, scrisesem doar acolo ca imi zburataceste mintea la comunicare politica. pe urma a cooptat-o pe arina si echipa a fost completa. a urmat prima intalnire de la care nu-mi aduc aminte prea multe. cel mai repede imi vin in minte momentele cu inmanatul cartii lui stoiciu, fiind a lui marius, carte care probabil a ajuns pe la toate casele noastre, si care, in ultima intalnire pentru prezentare, a ajuns fericita in mainile proprietarului, via ghiozdanul lui mitza.

imi mai aduc aminte ca am baut mult pepsi si capuccino, ca am fost de o multime de ori la acvarii, ca a fost tare grozav, ca toti colegii mei sunt foarte destepti si am fost si inca sunt foarte incantata sa lucrez cu ei. si ca am ajuns in pozitia de consilier de imagine, mai mult sau mai putin din cauza lui stamate (nikonu), ca pana la urma toti am avut idei si le-am amestecat.

imi aduc aminte bine ziua preselectiilor, pentru ca n-a fost prea departe in timp :)). cand am plecat de dimineata, si am ajuns pe la piata a inceput sa-mi cante in lily (ipodul) santa maria del buen ayre cu incantatia aia de la inceput ( Santa Maria, madre de Dios Ruega por nosotros, los pecadores Ahora y en la hora de nuestra muerte, amen.) si-atunci mi-am zis in sinea mea: hah, o sa iasa bine! pe urma, pe la ultimele statii incepusem sa trag de spatarul de la un scaun in 335 pentru ca efectiv nuu se misca si credeam ca o sa intarzi. dar nu. n-am intarziat. pe urma ne-am gasit cu totii, si am mers toti 5 in linie dreapta pe trotuar si cum mai erau unii in fata noastra in aceiasi pozitie, o tanti s-a oprit nedumerita si s-a uitat la noi de parca eram niste sectanti :)). probabil ca a mai vazut si altii dupa noi si s-a speriat si mai tare. si-am ajuns si ne-am umplut de emotii, eu cel putin, eram convinsa ca o sa ma incurc, ca o sa zic ceva aiurea, ca o sa vb mai mult de 1 minut si 50 de secunde cum planuisem fiecare. dar cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, ne-am grabit, a zis marius mult la introducere eu am apucat macar sa mentionez segmentarea ( ceea ce-mi aminte ca m-am incurcat ) si sa zic 3 vorbe de partea mea, a mai intrat si mitza, si arina, si monica putin, si ne-au luat la intrebari.

asa am descoperit ca eu ma bucur in semne de exclamare si altii in puncte sau puncte de suspensie. e ciudat, dar eu dupa ce-am iesit de la interviu, unde uimitor pentru mine eram extrem de calma si lipsita de emotii (desi inainte sa intram incercam sa nu ma blochez) am fost grozav de fericita. ma simpteam de parca cunoscusem cei mai grozavi oameni, si eram alaturi de cei mai destepti oameni (desi am avut niste puncte slabe in prezentare, dar am aratat si ca suntem destepti, tata :). si pe urma, pe drum, daca ne-ar fi vazut cineva din afara ar fi ramas poate amuzat si incantat de noi, cum discutam noi si gesticulam despre faza cu creativitatea, care, zic eu, o sa ramana in memoria noastra colectiva : ) deci in anumite cazuri mai multa eficienta si mai putina creativitate : )

stiu ca zic asta dupa ce am aflat rezultatul, si ca poate nu mai are aceiasi valoare, dar spun asta pe puncte puncte, si aici n-am zis niciodata ceva neadevarat. si daca nu ne-am fi calificat, eu tot as fi fost fericita. n-am mai fost de mult asa bucuroasa ca in ziua aia (era si o zi frumoasa), dar cred ca atunci astrele s-au pozitionat bine pentru mine. a fost efectiv grozav. poate si pentru ca primele echipe au iesit suparate, si de fapt mie juriul nu mi s-a parut deloc fioros. in ziua aia mi-am dat eu seama ca nu degeaba mi se umflasera ochii toata saptamana de oboseala si ne-somn, ca uite frate, am ajuns acolo!


acum sa vedem ce-mi aduc aminte dupa finala : )