doamnele de la cinematograf si coco avant chanel

demult, tare demult, cum ar zice domnul care spune povestea lui asenel, de mult si de multe ori m-am gandit eu sa scriu despre oamenii cu care ma intalnesc la cinematograf. vedeti dumneavoastra, eu merg la cinematograf numai dimineata, eventual la pranz, de cele mai multe ori la studio pentru ca acolo biletul e redus la primele doua proiectii. eu si toate celelalte doamne, si cei cativa domni, cu totii (in afara de mine) trecuti chiar si de a doua tinerete, in masura in care treaba asta exista.., alaturi de cativa oameni care la ora aia ar trebui sa lucreze. uneori la grupul nostru extrem de select se mai alatura cate-o pereche ratacita, niste tineri care vin acolo cu cine stie ce intentii de pupat la film, dar probabil ca la vederea grupului nostru, se rusineaza si uita de gandurile dubioase cu care venisera. sau unii care sunt la prima intalnire si zic: hei, ce-ar fi sa mergem de dimineata la film, e mai ieftin!


toata prelegerea asta n-o sa aiba niciun punct culminant. au fost tare multe intamplari pe care nu mi le le aduc bine aminte, doar una recenta, cu o doamna care venise alaturi de sotul ei, ambii trecuti cum spuneam, de varsta la care ar avea ceva de lucru in afara de a se bucura de viata, doamna care a intrebat-o pe doamna care vinde bilete daca vine coco avant chanel sau daca a fost. daca m-ar fi intrebat pe mine, i-as fi spus ca si doamna, ca a fost, doar si eu am fost s-o vad pe coco, cu niste asteptari intrecute. credeam ca o sa fie trist, ca o sa moara in film si ca o sa fie un film destul de siropos (mai siropos chiar si pentru degustatoarea de comedii romantice care ma declar) si per total cam fals. dar a fost un film frumos, francez. e de-ajus sa zici ca un film e francez si ar trebui sa te astepti la ceva mai mult de la el (nu ca mine! bine, eu am crezut ca e de la hollywood). bine, pe urma doamna cu sotul din poveste au tot palavragit pana a inceput filmul, dumnealui s-a declarat de-a dreptul "distrus", cum insusi a mentionat, pentru ca scumpa lui sotie n-o sa apuce s-o vada pe coco si cum nici prietena ei pe care o s-o sune n-o sa i-l povesteasca pentru ca vai! nici dansa nu a apucat sa-l vada. in timp ce dumnealor palavrageau in dreaptea mea, in stanga susotea vesela o pereche de persoane pe care le-as incadra in categoria... proaspat pensionati.. deci, asadar, tineri!

(photo - cinemagia)
ceea ce as vrea insa sa subliniez in acest post este dorinta foarte puternica pe care o manifesta un numar impresionant de doamne de a o vedea pe coco. dorinta de altfel, foarte simplu de inteles. chiar vorbeam cu mama, inainte sa inceapa coco avant chanel, ca toate doamnele din sala, in momentul ala, inclusiv noi, au visat macar o data la macar o piesa semnata chanel. poate ca si de aici provine dorinta atator doamne. si totul porneste pentru ca, nu-i asa, doamnele au o slabiciune pentru frumos. si pentru eleganta. si unele chiar si pentru decenta, bune maniere si tot ce face o doamna sa fie o doamna. dar despre eleganta&co.. data viitoare!

nunta muta

e destul de ciudat cum desi se intampla lucruri monstruoase in lume, impresia oamenilor despre evenimentele astea ajunge de la supraapreciere la subapreciere. si aici ma refer la comunism. si in general la totalitarism. asta a pornit de la nunta muta. e genul de film in timpul caruia, vreme de vreo 2 ore, ajungi sa zambesti, sa razi cu pofta, sa te sperii, sa te inspaimanti, si sa te intristezi grozav. e genul de film in care de la senzatia ca viata e cel mai minunat lucru posibil, si asta prin bucuria oamenilor, apoi ajungi sa constientizezi, in mai putin de 3-4 minute cat de mult pot sa distruga. de fapt, eu, cel putin, am inteles din filmul asta ca nimic, si mai ales un regim politic, n-ar trebui sa fie mai presus de oameni si de bucuriile lor simple.

aprecierea asta cu supra si subaprecierea comunismului mi-a venit in minte pronind la scena mormantarii. e o scena tipica pentru ce se intampla, cel putin la mesele de dupa mormantare. oamenii sunt tristi, cei mai apropiati cu adevarat tristi, dar lucrurile ajung sa se indeparteze, si incep sa-si faca loc glumele, si dintr-o inmormantare, dintr-o presupusa celebrare a amintirii si a persoanei celui mort, atmosfera se transforma intr-una aproape joviala, de intrunire, de forfota si glasuri ascutite, si rasete exagerate. cam asta e cu impresia despre comunismul. oamenii sunt ingroziti, inspaimantati, condamna si deplang faptele, dar in cele din urma amintirea se estompeaza, impresia se pierde undeva in spate. desi eu cred ca pentru oamenii care au simtit cu adevarat forta distrugerilor, amintirea asta nu se poate sterge.

ma gandeam ca satul din nunta muta si ada kaleh se aseamana mult. desigur, n-au fost la fel, dar cel putin cred ca felul in care locuitorii lor au simtit pierderile au fost la fel de profunde. filmul e film, intamplarile au loc mai devreme, la ada kaleh n-au fost deportari si asa mai departe. totusi, romanii au simt foarte puternic al pamantului, e ceva hierofanie in perceptia si in practicile lor legate de pamant. si poate ca, acum vorbind in termeni reali, drama de a fi mutati, chiar si cu speranta in promisiunile goale ale autoritatii tot a fost considerabila.

poate ca ada kaleh nu e un trachimbrod ( acel trachimbrod din everything is illuminated), dar satul din nunta muta e un trachimbrod veritabil. si romanesc. si cate altele or mai fi in toate tarile foste totalitariste.

mon meilleur ami

Bruno: Isn't there anybody you can call at 3 a.m. in case you have a big problem?
François: I don't have any big problem.
Bruno: Yes, you have one, you can't call anybody at 3 a.m.!



genul ala de film, pe care daca il vezi cu cineva, te face instantaneu sa gandesti "mm, im so lucky your my friend" .. and to give him a biiig hug : ) ( dupa ce in prealabil ai bocit uitandu-te la film )