se ia un citat despre carti: prieten, scut, sabie si cetate. si se roaga sa redactati un eseu de 1-2 pagini, pornind la de citatul respectiv. si se ajunge la timp.
la inceput n-a fost asta intentia. de fapt nici nu-mi dau seama unde vroiam sa ajung, stiam doar ca trebuia sa urmez sfatul pretios al profesoarei de filozofie si sa iau fiecare notiune in parte si s-o explic. si asa s-a dezlantuit vantul de vara. asa am ajuns la imparatul singur intr-o cetate cu ganduri-cetateni. asta trebuia mai nuantata, dar oricum, a sunat tare frumos. si apoi am ajuns la timp. nu stiu de ce aveam tentinta sa spun vreme in loc de timp. de fapt, sunt sinonime, in context. dar vremea e definita de anotimpuri, de toate fenomenele posibile si imposibile, de la prima ninsoare pana cand se treiera aurul de pe holda. dar parca nu se potrivea. si totusi, timpul nu e succesiunea asta nesfarista de minuni?! deci se potrivea.
cel mai frumos lucru pe care l-am facut azi a fost sa spun ca timpul, fermecat de/in lectura, isi pierde propria notiune. o zisesem mai frumos, mai rafinat, cum ar spune cineva, dar ideea era ca timpul pierde notiune timpului. adica dumnealui se pierde pe el. bineinteles, doar pentru o clipa. asa cum noi ne pierdem contemplandu-l.
pacat ca a trebuit sa asteptam 8 ani .. sau mai bine zis 4 ani de olimpiade serioase, ca la ultima sa existe o oarecare apreciere a creativitati. dar ce mai conteaza?!a fost ultima. au fost frumoase.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment