dragostele mele cu biblioteci

pe vremuri imi placea la biblioteca. atunci cand mergeam cu sinziana langa cismigiu, si chicoteam si ne hlizam infundat, si ne dadeam coate si privi pline de inteles care se refereau ba la Andreea, memorabila bibliotecara, ba la domnul cu geaca neagra si recensamintele. pe vremuri era frumos. pana si cautatul in cutiile de lemn, pline cu cartoane, in care de obicei taare greu gaseai exact ce aveai nevoie.

pe urma am avut o relatie interesanta si destul de lunga cu biblioteca metropolitana. din care am luat muulte carti, putine pe care le-am citit. relatia noastra s-a terminat trist, pentru ca eu mi-am pierdut abonamentul, desigur a fost vina mea, dar nu trebuia sa fiu atat de radical refuzata si indepartata dintr-o frumoasa poveste de dragoste.

apoi a fost bcu. n-a fost dragoste la prima vedere. nici nu stiu daca a fost dragoste. intai mi-a fost frica. de toate filtrele, de toate "tunelurile" si de toate cheitele care-mi ocupa prea mult loc in buzunar si care zornaie cand urc pe scarile din mijloc si ma fac mica, nu cumva sa intru in plin in palmierul ala care, de ce oare sta fix in capatul scarilor, n-as putea sa spun. poate acolo e lumina perfecta pentru el. asta-mi place mie la bcu: lumina. as putea vegeta la capat de birou, ingurgitand lumina din toate partile, uitandu-ma sfintii cu ochii in sus si capul dat pe spate tot numarand picaturile de ploaie in noiembrie. in momentele astea miraculoase ma simpt ca o planta care-si deschide toti bobocii, asa ca-n documentare, cand dintr-un ghemotoc alb-rozaliu in cateva secunde se desface o nebunie de floare. asta in sala maiorescu, la istorie si altele. la minerva, la politice, unde vegetez mult si bine, nimeresc numai unde e zgomotul mare, la ultimul birou. si asta e destul de trist. nu-i o placere prea mare. si nici lumina artificiala nu le prieste florilor din mine, de la incheieturi.