Generatia viitoare si moduri diverse de adresare

astazi mi s-a intamplat un lucru oarecum bizar. intrand cu mult aplomb si speranta intr-o librarie de la mine din cartier (da, singura, cea de la piata salajan), am dat de un tanar domnisor. tanarul nostru domnisor, in etate de maxim 3 ani intra si iesea din librarie, fara sa dea vreun semn ca vrea sa ma lase sa trec. dintr-o data, s-a uitat urat la mine, si si-a exprimat toaate frustrarile lui minuscule intr-un cuvant incredibil!

"Maaaaaarrss!"


Prima data n-am inteles exact ce a zis, dar faptul ca se uita la mine cu atata suparare si ca nu prea vroia sa ma lase sa trec mai departe spre ghiseu, m-a facut sa-mi dau seama ca, da! acela era cuvantul magic. Bine, ce m-a ajutat in acea fractiune de secunda sa realizeze marea acuza, marele repros, a fost replica imediata a maicasii care l-a dojenit cu un "vino mama incoace si las-o pe doamna..isoara sa treaca!" aaa! AAA! plus ca vanzatoarea mi-a tras o privire usor deranjata, semiscarbita de "uite-te tu la tineretul din ziua de azi, asa de prost crescut e ca nici nu ia seama la copiii astia mici."

dupa toate aceste fractiuni de secunda, in urmatoarea fractiune, mama si-a luat repede cumparaturile si s-a indreptat spre usa. moment in care copilasul s-a uitat zambind luminos la vanzatoare si i-a zis foarte vesel "paaaa!". oh super! deci eu eram inamicul public care nu lasa copilul sa se "exprimeee, domnule!" si tanti era prietena lui buna, mai in varsta decat el cu jumatate de secol, care il saluta prieteneste!


acum, ca sa fiu sincera, nu stiu cat de tare m-a deranjat reprosul domnisorului, dar stiu sigur ca m-a socat puternic. dar asta mi-a trecut repede cand m-am gandit la relatia dumnealui cu madam librar. cum ar veni, prieteni la catarama.. ce "sarumana", ce "la revedere", nuuu, "paa", ca noi suntem cunostiinte vechi. si mai vorbeste lumea aproape peiorativ de tineretul din ziua de azi. sa vedem tineretul din ziua de maine!

ceainicele din viata mea

dupa ce le-am randuit si le-am aranjat frumos in ordinea intrarii, astazi o sa faceti cunostiinta cu ceainicele din bucataria noastra.

ca sa incepem cu primul, dumnealui e ceainicul cu fluier. da, fluiera cand se fierbe apa, fix ca in filmele vechi. numai ca el e roz si nou. l-am gasit intr-o vizita la magazinul de obiecte pentru bucatarit si altele din campulung, cel de pe colt pe care scrie mare cu albastru "portelan".



ceainicului roooz ii urmeaza ceainicul vargat, adica cu vergele orizantale cum ar veni, deci cu dungi. e un ceainic foarte cald si are toaate culorile luminii in dungile lui. dansul a intrat pe usa o data cu flaviu caruia i-am tot spus ce ceainic minunat si ce cana frumoasa am vazut eu cu lulu la casa de ceai, si care a sfarsit prin a-mi face o surpriza si a mi-l aduce impachetat frumos, cu tot cu cana. acum ma bucur de el si mai tare decat atunci cand l-am primit : )


asadar, povesti cu ceainice : )
(mie mi se pare ca in poza de mai sus ceainicul meu vargat la fel de dragalas ca mrs potts)


apoi, urmatoarele ceainice din viata mea sunt cele facute de mine, care sunt un pretext pentru o invitatie catre celalat blog, si anume babacilu. acolo o sa gasiti alte povesti pe care nu le gasiti aici, si toate creaturile la care trebaluiesc : )

doamnele de la cinematograf si coco avant chanel

demult, tare demult, cum ar zice domnul care spune povestea lui asenel, de mult si de multe ori m-am gandit eu sa scriu despre oamenii cu care ma intalnesc la cinematograf. vedeti dumneavoastra, eu merg la cinematograf numai dimineata, eventual la pranz, de cele mai multe ori la studio pentru ca acolo biletul e redus la primele doua proiectii. eu si toate celelalte doamne, si cei cativa domni, cu totii (in afara de mine) trecuti chiar si de a doua tinerete, in masura in care treaba asta exista.., alaturi de cativa oameni care la ora aia ar trebui sa lucreze. uneori la grupul nostru extrem de select se mai alatura cate-o pereche ratacita, niste tineri care vin acolo cu cine stie ce intentii de pupat la film, dar probabil ca la vederea grupului nostru, se rusineaza si uita de gandurile dubioase cu care venisera. sau unii care sunt la prima intalnire si zic: hei, ce-ar fi sa mergem de dimineata la film, e mai ieftin!


toata prelegerea asta n-o sa aiba niciun punct culminant. au fost tare multe intamplari pe care nu mi le le aduc bine aminte, doar una recenta, cu o doamna care venise alaturi de sotul ei, ambii trecuti cum spuneam, de varsta la care ar avea ceva de lucru in afara de a se bucura de viata, doamna care a intrebat-o pe doamna care vinde bilete daca vine coco avant chanel sau daca a fost. daca m-ar fi intrebat pe mine, i-as fi spus ca si doamna, ca a fost, doar si eu am fost s-o vad pe coco, cu niste asteptari intrecute. credeam ca o sa fie trist, ca o sa moara in film si ca o sa fie un film destul de siropos (mai siropos chiar si pentru degustatoarea de comedii romantice care ma declar) si per total cam fals. dar a fost un film frumos, francez. e de-ajus sa zici ca un film e francez si ar trebui sa te astepti la ceva mai mult de la el (nu ca mine! bine, eu am crezut ca e de la hollywood). bine, pe urma doamna cu sotul din poveste au tot palavragit pana a inceput filmul, dumnealui s-a declarat de-a dreptul "distrus", cum insusi a mentionat, pentru ca scumpa lui sotie n-o sa apuce s-o vada pe coco si cum nici prietena ei pe care o s-o sune n-o sa i-l povesteasca pentru ca vai! nici dansa nu a apucat sa-l vada. in timp ce dumnealor palavrageau in dreaptea mea, in stanga susotea vesela o pereche de persoane pe care le-as incadra in categoria... proaspat pensionati.. deci, asadar, tineri!

(photo - cinemagia)
ceea ce as vrea insa sa subliniez in acest post este dorinta foarte puternica pe care o manifesta un numar impresionant de doamne de a o vedea pe coco. dorinta de altfel, foarte simplu de inteles. chiar vorbeam cu mama, inainte sa inceapa coco avant chanel, ca toate doamnele din sala, in momentul ala, inclusiv noi, au visat macar o data la macar o piesa semnata chanel. poate ca si de aici provine dorinta atator doamne. si totul porneste pentru ca, nu-i asa, doamnele au o slabiciune pentru frumos. si pentru eleganta. si unele chiar si pentru decenta, bune maniere si tot ce face o doamna sa fie o doamna. dar despre eleganta&co.. data viitoare!

problema mea cu pungile de plastic si eco taxa

mie imi place sa impachetez, sa pun funde, daca ar fi sa fac cadou chiar si un creion, si l-as oferi cu drag, atunci cu siguranta ar prezenta cel putin o funda. imi place sa primesc cadouri impachetate, nimic nu se compara cu darurile de craciun care intotdeauna au funda aurie si un nelipsit mesaj (da, asta e marea influenta a mamei:).

asa cum imi place sa primesc lucruri de genul asta, in egala masura imi place sa ofer cadouri frumos impachetate. si chiar daca nu sunt cadouri, sunt simple obiecte pe care le inapoiez cuiva, daca nu sunt imbracate intr-o hartie de impachetat, atunci sigur vor fi protejate macar de o punga. si asta se intampla mai ales in cazul cartilor.

eh, dupa aceasta intorducere, o sa intelegeti de ce am o problema cu eco taxa si cu ideea de a plati o punga grozav de subtire pentru ca nu vrei sa tii in mana cumparaturile pe care tocmai le-ai facut. de fapt, legea asta e un instrument bun prin care sa deosebim vanzatorii care isi respecta cu adevarat clientii si cei care vad in ei doar cel mai important mijloc de a castiga cat mai multi bani.

problema nu sunt cei 2-3 bani pe care ii platim pentru punga. problema e privirea uimita a unei vanzatoare cand ceri "si o punga(!!)" privire uimita care intr-o fractiune de secunda se transforma intr-o forma de repros si de "nu-ti mai permiti si o punga" de parca ai cere cine stie ce parfum scump la nivelul caruia nu pari a te ridica, privire care imediat e urmata de un "dar costa 3 baaani"! Uau! toata ideea asta cu taxa ii permite oricarui vanzator de cartier sa imprumute atitudinea unui vanzator de magazin cu pretentii din centru. atitudine care in niciunul din cazuri nu ar trebui tolerata.


si cand te gandesti ca toata treaba asta cu deja celebra eco taxa avea un scop nobil, de protejare a mediului. dar a degenerat intr-un alt mod prin care vanzatorii pot castiga cativa banuti, care, de la fiecare cumparator, se tot strang panaa.. la victoria finala. mi se pare inacceptabil sa cumperi 1 kilogram de rosii, sa nu ai punga, si vanzatorul sa-ti dea repede restul si sa iti lase rosiile pe masa si sa se ocupe de urmatorul client cand tu nici n-ai apucat sa iti pui restul de bani in portofel, ce sa mai vorbim de a-ti strange rosiile de pe masa. oamenii astia sunt in stare sa te lase sa cari rosiile, cate 2-3 in fiecare mana pentru ca n-ai 3 bani sau n-ai vrut sa dai 3 bani pentru o pungulita minuscula si extrem de subtire. asta da, mi se pare inacceptabil. si oamenii n-au nicio treaba, pe ei nu-i deranjeaza, eventual iti ranjesc si dupa ce ai plecat, rad in spatele tau pentru ca iti cari rosiile in mana, din lipsa unei pungi.


problema e mai mare decat cea a pungii de plastic. problema e ca unii oameni ajung atat de departe incat nici macar nu se mai gandesc la ceilalti, ca sa nu mai vorbim de simplul respect la adresa celuilalt, macar la gandul ca fara el afacerea s-ar putea sa nici nu existe. trist e ca nu-si dau seama ca o amarata de punga de plastic si un dram de amabilitate le aduce mai multi clienti, si unii fideli pe o perioada considerabila, decat si-ar putea imagina.

miresmele copilariei

de curand am vazut intr-o emisiune de moda o prezentare mai putin conventionala a noului parfum al carolinei herrera, ch. prezentarea era de fapt o poveste spusa de fiica carolinei, care se ocupa de parfumurile casei, o poveste care a insemnat si o plimbare prin piata, prin cofetarii si florarii, un drum povestit al mirosurilor copilariei ei, pe care le-a strans in parfum.

la putin timp dupa ce am vazut asta, eu si mama innotam agale prin esplanada unui supermarket, si, trecand pe langa o masa incarcata cu un happy meal, mama zice 'tare smecheri astia de la mcdonalds cu happy meal". eu ma gandesc desigur la jucaria aia care vrajeste orice copil, uneori foarte reusita alteori mai putin, dar care il face sa ridice fierbinti rugaminti ca sambata viitoare sa-l duca ai lui la mcdonalds, ca sa poata sa mai adauge inca o jucarie la colectie. dar mama nu se gandea la asta, pentru ca a continuat sa-mi spuna ca domnii de la mcdonalds s-au gandit foarte bine sa educe gusturile oamenilor inca de cand sunt foarte mici. "mcdonalds e gustul copilariei".

de cate ori vad o familie mai modesta, intr-o zi de weekend, intr-un mcdonalds cu un copilas dornic sa-si desfaca repede repede happy meal-ul ma gandesc ca situatia asta e una tare trista. bunicul meu zicea uneori, vorbind de situatii generale, ca "suntem prea saraci ca sa ne permitem lucruri ieftine". cam asa si cu familiile astea. si cu toti oameni care prefera un happy meal, un big mac in loc de un sandwich bun facut acasa sau o salata proaspata. mi se pare tist ca un fastfood in care oamenii mananca repede si gusta putin e un motiv de sarbatoare pentru altii. si mai trist decat asta mi se pare ca astfel de gusturi si mirosuri, ca cel de cartofi prajiti sau al unui hamburger de la mcdonalds sa fie gustul copilariei pentru generatiile viitoare. unde e mirosul de citrice, de trufe, de iasomie si de trandafiri ai carolinei herrera? unde e mirosul meu de sangele voinicului, de pamant, de cirese, de vata de zahar si atatea altele?!

problema pe care o ridica toate miscarile astea eco si slow e ca pierdem ce e mai important. pierdem atatea lucruri minunate, ca sa ne dam seama la sfarsit cat de singuri si saraci am ajuns. pentru ca, stim cu totii, niciun emoticon nu tine de cald ca o imbratisare, nicio seara petrecuta in fata calculatorului, cu webcam nu echivaleaza cu placerea unei seri in familie. si din toate astea, ramanem cu multe amintiri, si cele care ne urmaresc toata viata sunt tocmai miresmele care ne-au intrat in suflet de la cele mai mici varste.

nu stiu daca si-a mai dat cineva seama, sau poate ca eu sunt ultima care a realizat asta din atatia altii care mi-au luat-o inainte, dar oamenii frumosi, cu mult succes, amabili si deschisi, sunt tot oamenii care stiu ce e important, ce trebuie pastrat, cum sa spuna un cuvant la momentul potrivit, sunt oamenii care traiesc sanatos. ori daca de mici copiii isi impregneaza pielea subtire cu mirosuri rancede, cu zgomote si injurii de pe strada, cu miros de alcool si tutun, ce sanse exista ca la o anumita varsta, pustii astia sa devina niste oameni frumosi, cu piele curata impregnata de mirosurile amintirilor frumoase, primite sau create?!


dar poate ca, asa cum a fost in toate perioadele istoriei, unii oameni sunt frumosi, curati si deschisi, in vreme ce altii raman undeva de unde nu se pot salva, pentru ca nu concep o cale mai buna, desi viseaza la ea, dar nu stiu cum s-o atinga.